Despre limite

Astazi nu o sa iti scriu despre portocale deloc.
Poate ca sunt un pic trista in seara asta. Poate ca sunt doar foarte, foarte linistita. Linistea aia...greoaie.
Ca atunci cand descoperi ceva ce parca ai stiut demult, ceva ce era in adancul creierului tau, ceva ce banuiai macar putin, dar un ceva care nu iti convine. Ceva in care nu ai vrut sa crezi, dar acum ca e evident, ca e in fata ta...nu ai de ales.
Astazi o sa iti scriu un pic din Alessandro Baricco. Este preferatul meu. Doar stii...

"Gandeste-te putin: un pian. Clapele incep. Clapele sfarsesc. Stii ca sunt 88, nimeni nu te poate pacali. Nu sunt nesfarsite ele. Tu, tu esti nesfarsit si inlauntrul clapelor alora muzica pe care o poti face e nesfarsita. Ele sunt 88. Tu esti nesfarsit. Asta imi place mie. Asta merita sa fie trait."
 (Novecento)

Ei, Alfonso? Ia zi. Nu are dreptate Baricco? Nu-i asa ca limitele noastre sunt doar cele impuse de noi insine?
Nu-i asa ca le uram? Nu?
Nu e posibilitatea unei libertati desavarsite, uneori greoaie? Nu e un chin ca libertatea si fericirea le gasesti numai inauntrul tau? Cum faci cand fericirea ta depinde si de fericirea altora? Cum faci cand fericirea lor inseamna limite, mereu altele noi, pentru tine?
Nu imi raspunde la nici una din intrebarile astea, dragul meu, pentru ca nici nu vreau sa imi aduc aminte de toate astea. O sa scriu si-o sa uit. O sa inchid ochii, o sa zambesc si o sa respir usor.
Poate ca maine dimineata o sa ma trezesc si o sa stiu pur si simplu, cum o sa-mi cant muzica altfel pe aceleasi clape vechi.

Sa-ti doresc femei?:)